Conform art. 483 alin. 1 din Codul civil, “autoritatea părintească este ansamblul de drepturi și îndatoriri ce privesc atât persoana, cât și bunurile copilului și aparțin în mod egal ambilor părinți .”
Ideal este ca soții/foștii soți să se înțeleagă cu privire la modalitatea de exercitare a autorității părintești față de copiii minori. Dacă există motive întemeiate, instanța de judecată poate stabili ca autoritatea părintească să se exercite în mod exclusiv de către unul dintre părinți.
”Motivele întemeiate” la care se referă art. 398 alin.1 Cod civil nu sunt enumerate nici măcar exemplificativ, tocmai datorită multitudinii de situaţii concrete care pot justifica opțiunea instanței de judecată de a dispune ca exercitarea autorității părintești să se realizeze de un singur părinte.
Posibilitatea instanţei de judecată de a lua măsuri cu privire la modalitatea de exercitare a autorităţii părinteşti nu trebuie privită ca fiind o sancțiune în privinţa părintelui care nu urmează să exercite autoritatea părintească, dat fiind faptul că, potrivit celui de-al doilea alineat al art. 398 Cod civil, acesta din urmă păstrează dreptul de a veghea asupra modului de creştere şi educare a copilului.
La stabilirea exercitării autorității părintești de către un singur părinte trebuie avute în vedere doar fapte concrete și dovedite. Probatoriul trebuie să îndeplinească următoarele elemente cumulative: dovada că există o vătămare a interesului superior al copilului care se află sub autoritatea ambilor părinți; stabilirea unei legături de cauzalitate între vătămare și exercitarea în comun a autorității părintești; demonstrarea faptului că soluția constă în exercitarea autorității părintești exclusive de către părintele care solicită.
Chiar dacă Codul civil nu evidențiază aceste motive temeinice, Legea 272/2004 republicată, privind protecția și promovarea drepturilor copilului, în cuprinsul alin. 7 al art. 36 se arată că “se consideră motive temeinice pentru ca o instanță să poată decide ca autoritatea să se exercite de către un singur părinte alcoolismul, boala psihică, dependența de droguri a celuilalt părinte, violența față de copil sau față de celălalt părinte, condamnările pentru infracțiuni de trafic de persoane, trafic de droguri, infracțiuni cu privire la viața sexuală, infracțiuni de violentă, precum și orice alt motiv legat de riscurile pentru copil, care ar deriva din exercitarea de către acel părinte al autorității părintești”.
În afară de situațiile enumerate anterior, un alt motiv des invocat de către părțile aflate în litigiu în susținerea cererii privind exercitarea autorității părintești în mod exclusiv de către un singur părinte este cel privitor la ”alienarea parentală”. Mult timp acest concept a fost explicat ca fiind rezultatul unei manipularări psihologice de către părintele rezident, asupra copilului.
Întrucât acest concept nu avea o definiție clar stabilită într-un text de lege, practica a condus spre necesitatea modificării Legii privind protecția și promovare drepturilor copilului.
Așadar, potrivit art. 2 din Legea 123/2024 a fost reglementat conceptul de alienare părintească, după cum urmează: ”înstrăinare părintească” – formă a violenței psihologice prin care unul dintre părinți sau persoanele prevăzute la lit. c) și d), în mod intenționat, urmărit sau asumat și apropriat, generează, acceptă sau folosește o situație în care copilul ajunge să manifeste reținere sau ostilitate, nejustificată sau disproporționată față de oricare dintre părinți”.
Evident, înstrăinarea părintească, prin încălcarea majorității drepturilor recunoscute de lege produce o traumă majoră copilului, traumă ce are consecințe directe asupra dezvoltării psihice și fizice a copilului.
Înstrăinarea părintească creează prezumția că este în interesul superior al copilului ca autoritatea părintească să fie exercitată exclusiv de către părintele înstrăinat, iar drept urmare, instanța de judecată are posibilitatea de a constata prin administrarea de probe noi faptul că autoritatea parinteasca trebuie exercitată în comun ori că locuința copilului trebuie stabilită la părintele care înstrainează.
Reglementarea noțiunii de alienare părintească (înstrăinarea părintească) este foarte importantă și din perspectiva folosirii acestei instituții în cadrul altor proceduri judiciare.
Astfel, în funcție de particularitățile cauzei, poate fi solicitat și emiterea unui ordin de protecție împotriva părintelui înstrăinător. După cum bine cunoaștem, ordinul de protecție este o măsură provizorie de protecție a victimei violenței fizice și/sau psihice. Așadar, dacă acțiunile de înstrăinare îmbracă forma violenței psihice care ar crea un pericol cu privire la sănătatea psihică a copilului, părintele înstrăinat poate solicita emiterea unui ordin de protecție potrivit Legii 217/2003.
De asemenea, reglementarea noțiunii de alienare părintească este importantă și din perspectiva aplicării acesteia în sfera dreptului penal.
Potrivit art 197 Cod penal ”Relele tratamente aplicate minorului-Punerea în primejdie gravă, prin măsuri sau tratamente de orice fel, a dezvoltării fizice, intelectuale sau morale a minorului, de către părinţi sau de orice persoană în grija căreia se află minorul, se pedepseşte cu închisoarea de la 3 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi”.
Așadar, ori de câte ori acțiunile de alienarea părintească creează un pericol cu privire la dezvoltarea fizică și psihică a minorului, putem vorbi de săvârșirea unei infracțiuni de ”rele tratamente aplicate minorului”, motiv pentru care părintele înstrăinat se poate adresa organelor de urmărire penală cu o plângere penală.
Dacă există neclarități privind procedura de urmat în situații precum cele descrise în articol, nu ezitați să mă contactați.
